– Sunteţi unul dintre istoricii cu cele mai multe publicaţii despre Casa Regală a României, prin urmare, prima mea întrebare este cum v-aţi apropiat de acest domeniu, istoria?

– Pasiunea mea pentru istorie îşi are începuturile în acea structură sufletească atât de greu de înţeles a copilului. La o vârstă fragedă, patru sau cinci ani, am rămas încremenit de fascinaţie în faţa unui cal. Un cal legat la o căruţă, aflat în curtea bunicilor mei, în apropierea Palatului Comunal din Buzău. Mi se părea – mult mai târziu am elaborat acest termen de comparaţie – un înger coborât pe pământ. Pasiunea pentru cai a fost dezaprobată de părinţii mei, mai ales de tatăl meu, medic veterinar: „Nu ştii ce înseamnă o căzătură de pe cal, o lovitură de copită a unui cal, o muşcătură de cal”. Pe la zece ani, când am văzut un film care m-a impresionat enorm şi l-am studiat împreună cu cartea după care fusese realizat mai multe decenii la rând – Pe aripile vântului – am văzut câtă dreptate avea. Şi totuşi: unde să găsesc caii pe care să-i admir? Au urmat filmele western, unde s-a adăugat fascinaţia în faţa violenţei angajate în luptă pentru dreptate (desigur, aşa cum o vedea regizorul respectiv) şi abia după mai multe decenii am putut să înţeleg filmul Ferma din Arizona (The Big Country, 1958) în care personajul principal, interpretat de Gregory Peck, se opunea violenţei.

La un moment dat însă, după ce terminasem primul trimestru din clasa I, în iarna 1969-’70, tot la bunici, am descoperit o carte, cu multe poze, unde caii şi confruntările violente erau conţinut de bază: era manualul de istorie de clasa a IV-a al Ministerului Învăţământului 1968. A devenit imediat cartea inimii mele.

Tot la bunici am descoperit însă un manual de istorie vechi, de prin 1942, cu ilustraţii alb-negru mai puţin atrăgătoare, dar unde erau reprezentate nişte persoane extrem de frumos îmbrăcate, cel puţin pentru gustul meu. Aceştia erau regii României: Carol I şi Ferdinand. Epoleţii şi decoraţiile lor m-au lăsat mut de admiraţie. Sigur că la fel de frumos îmbrăcat era şi Alexandru Ioan Cuza. Dar cei doi regi mi se păreau ceva absolut extraordinar.

Am dus cartea acasă, la Bucureşti, şi, ca orice copil, am povestit părinţilor mei sau i-am întrebat dacă ştiu despre regi. Amândoi au încremenit de groază. Mi-au explicat cu glas şoptit că dacă vreau să fiu arestat de miliţie, aruncat într-un beci, bătut groaznic şi ţinut cu pâine şi apă, să mai povestesc şi altcuiva ce le povestisem lor. Aşa am aflat că există „turnătoria”, pericol omniprezent şi n-ai de unde să ştii cine n-ar face aşa ceva, aşa că cel mai sigur este să-ţi ţii gura închisă. Aveau din nou dreptate, eram în 1970, aveam să aflu după 1989 că eliberarea deţinuţilor politici avusese loc în iunie 1964, abia prin ’66 reveniseră la casele lor şi nu îndrăzneau încă să povestească nimic clar... Cartea respectivă a dispărut şi, ceva mai târziu, prin ‘71, de ziua mea, am primit Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până azi (Editura Albatros). Din acea carte – tot cu poze alb negru – puteam să citesc şi să povestesc după pofta inimii... Cuza era tot prezent, dar unde erau regii mei? Acest aspect al fructului oprit şi care te poate arunca în mari primejdii şi să te marcheze pentru totdeauna a fost ceva de neuitat. Până în ziua de azi nici n-am mai putut să citesc altceva. De Crăciun, părinţii mi-au făcut cadou manualul de Istorie Antică pentru clasa a IX-a, cu splendide poze color şi absolut neutru din punct de vedere ideologic.

– Facultatea de istorie a fost prima dumneavoastră opţiune?

– A urmat formarea mea umanistă ani la rând datorită bibliotecii extraordinare a părinţilor mei. La şcoala generală nr. 190 am avut şi un profesor extraordinar de istorie, Nicolae Predescu, care ne-a vorbit în 1976 de invazia sovietică a Cehoslovaciei din 1968. Părinţii au încercat să mă ţină departe de istorie, mi-au spus că ar fi mai bine să fac medicină, voi avea timp liber... N-am reuşit, am făcut Politehnică, în mare chin, am terminat în 1991, am uitat tot imediat şi în 1992 am dat examen la Istorie, la Facultatea din Bucureşti, şi de atunci n-am mai făcut altceva, pentru că oricum nu făcusem decât istorie şi până în 1991, citind, citind, citind. Vă puteţi închipui că dacă cineva ar fi vrut până în 1989 să citească o biografie în româneşte, a lui Lenin sau Stalin – lichidatorii monarhiei româneşti – n-avea nimic în acest sens?

Făcând un arc peste timp – trec peste formarea mea intelectuală, ar fi ceva prea lung – acum, când prea puţini mai citesc istorie, când vânzarea de carte de istorie reprezintă 6% din totalul vânzărilor de carte (informaţie de la dl Stejărel Olaru) stau şi mă întreb: de ce am ales acest drum? Din admiraţie pentru regalitate? În niciun caz, pentru că nu era mare lucru de citit, nu. Mai degrabă din ură faţă de regimul de atunci care falsifica istoria şi minţea într-un mod scârbos, iar căutarea adevărului – fie din cărţi vechi, interzise (până în 1960 deţinerea unei cărţi interzise putea aduce doi, trei ani pedeapsă cu închisoarea sau pentru alt gen de cărţi şi mai mult), fie din discuţii cu oameni în vârstă care trăiseră epoca interbelică şi războiul – devenise mai pasionantă decât cel mai grozav roman poliţist. O asemenea izbucnire de ură împotriva regimului consider că a fost succesul extraordinar de librărie, vreme de câteva zile, al romanului lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, în aprilie 1980. Dacă nu ar fi intervenit cenzura cred că ar fi fost un succes mai mare decât cel din 1976 al lui Vintilă Corbul, Căderea Constantinopolului. În ziua de 21 mai 1980 m-am dus să-l văd pe Marin Preda întins pe catafalc, în holul Muzeului de Istorie al Literaturii Române. La înmormântare nu m-am dus, era ziua mea, împlineam 18 ani, şi nici în acea clădire n-am mai intrat vreodată.

– Care a fost cea mai mare satisfacţie pe care aţi avut-o ca istoric?

– Faptul că am învăţat limba germană şi paleografia gotică şi am reuşit, cu imense greutăţi, să închei lucrarea de doctorat despre Corespondenţa personală a lui Carol I (1878-1912) în 2004. Eram convins că va trebui să trec prin calvarul amânărilor medicale şi când toate s-au terminat cu bine am cunoscut o stare de fericire greu de descris. Dacă aş fi fost mai raţional aş fi plecat din acest domeniu, dar mi-am dat seamă că dacă plec de la lucrul cu documente germane nu voi mai avea unde să simt acea fericire intensă, extraordinară, aşa că am rămas. Până în ziua de azi şi pentru totdeauna.

– Aţi editat, aţi tradus, aţi scris studii, dar dacă ar fi să aveţi un personaj preferat dintre regii României, care ar fi acela şi de ce?

– Categoric, regele Carol I. Pentru că a venit în România, cea mai săracă ţară din Europa (vezi afirmaţia lui Iorga de la primul său discurs în Camera Deputaţilor, la 12 iunie 1907: „Nicăieri nu veţi întâlni mai multă sărăcie şi înapoiere ca la ţăranul român...”), cu o boierime strălucitoare, şi a vrut să ofere tuturor modelul unui om perfect, fără niciun fel de vicii, aşa cum spune Iisus Christos în Noul Testament: „Fiţi desăvârşiţi, aşa cum Tatăl Vostru din Ceruri este”. Dacă nu a reuşit până la capăt nu a fost vina lui. Şi, în plus – acesta este aspectul cel mai important –, a înţeles că, vorba lui Bismarck, orice viaţă parlamentară este rezultatul unui compromis.

– Ce v-a impresionat cel mai mult la corespondenţa Regelui Carol I?

– Corespondenţa personală a lui Carol I, atât cea de la Arhivele Naţionale din Bucureşti, pe care am publicat-o în 2005, la Editura Tritonic, cât şi cea de la Arhivele Princiare de la Sigmaringen, pe care am publicat-o în 2011, la Editura Paideia, este strâns legată de cele patru volume Regele Carol I în rapoarte diplomatice austro-ungare (1877-1914) publicate tot la Paideia şi unde am adăugat rapoartele diplomatice germane legate de Carol I din colecţia Die Grosse Politik..., plus scrisorile primite de rege de la Al. Beldiman, ministrul nostru plenipotenţiar la Berlin (1896-1916). Acolo se vede că niciodată regele Carol I nu a susţinut vreo părere politică – acesta era subiectul lui predilect – cu vreuna din rudele sale care să difere de ceea ce spunea diplomaţilor austro-ungari şi germani. Este un caz inimaginabil, unic în istorie. La fel şi în memoriile lui care acoperă anii 1866-1881. Sigur, este interesant şi faptul că românii ar fi vrut să fie conduşi de un francez, o rudă apropiată a împăratului Napoleon al III-lea, de un general sau de un amiral al celui de-al Doilea Imperiu francez, dar singurul care s-a oferit a fost ruda sa mai îndepărtată, din Prusia, Carl von Hohenzollern-Sigmaringen.

– Dar din ceea ce aţi tradus şi publicat referitor la Regina Maria – care este aspectul pe care nu îl ştiaţi şi care vi s-a părut cel mai interesant?

– Regina Maria este o personalitate absolut extraordinară. Dacă aş fi început cu ea, strălucirea ei intelectuală ar fi făcut foarte greu lucrul ulterior cu scrisorile lui Carol I şi mai ales ale lui Ferdinand. Am publicat sau am în pregătire scrisori din 1900 până în 1931 şi ceea ce este extraordinar este evoluţia ei intelectuală sau cea a grafiei ei. De la o fată de 17 ani cu scris copilăresc la ceea ce a ajuns să scrie în anii ‘20-’30, distanţa este imensă, de necuprins. Din acest punct de vedere, Ferdinand nu a evoluat deloc.

– Care este cel mai mare neadevăr care se spune despre ea?

– Am văzut că cei care spun neadevăruri sau defăimări nu au nevoie de documente istorice, aşa că nu am ce povesti în acest sens. Vreau totuşi să relev o minciună strigătoare la cer, mai ales că vine din partea unui contemporan, destul de apropiat Casei Regale. Afirmaţia lui I. Gh. Duca (cel care înainte de 1914 scria o rubrică de politică externă pe baza ziarelor străine...) că trimiterea Reginei Maria la Paris, în martie 1919, la cererea lui Ion I. C. Brătianu („cu cât mai repede cu atât mai bine”) ar fi fost o greşeală. Greu de imaginat mai multă rea credinţă.

– Îi lipseşte acum României mâna forte a unui Carol I?

– Categoric, nu. Monarhia românească a fost ca un atelier meşteşugăresc care lucrează cu materialul clientului. Monarhia românească în vremea lui Carol I şi Ferdinand a reuşit – sigur şi datorită norocului, nu se poate nega – mai ales datorită calităţii extraordinare a sfetnicilor ei – oameni care se năşteau bogaţi, trăiau bogaţi şi pentru care participarea la viaţa politică era un sacrificiu material. O moşie, dacă nu ştii să călăreşti ca s-o poţi supraveghea permanent, îţi aduce imediat pierderi. Elita politică de atunci era formată din oameni care puneau interesul naţional mai presus de orice. Carol al II-lea nu a mai avut oameni de aceeaşi calitate sau a ştiut să se ferească de cei de calitate şi rezultatul a fost un dezastru. Din iunie 1940 ne-a părăsit şi norocul pentru mai multă vreme. Cu oamenii politicii de acum... hai să trec peste epitete... Dumnezeu să ne aibă în pază. Şi un pic de noroc. Un pic mai mult.

– Cum s-a situat monarhia din România (dinastia Hohenzollern-Sigmaringen) în raport cu alte dinastii europene? Avea atunci ţara un statut mai respectat?

– Categoric, da. Nu ştim cum s-ar fi terminat războiul de la 1877-1878 fără Carol I, fără un principe străin pe tronul de la Bucureşti. Să ne gândim apoi la reuşita politică a căsătoriei lui Ferdinand cu Maria de Edinburgh. Aceasta din urmă era verişoara primară a regelui George al V-lea al Marii Britanii (care ar fi vrut el să se căsătorească cu ea), a ţarului Nicolae al II-lea al Rusiei şi a kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei. Să ne amintim de turneul diplomatic al reginei la Paris, în martie 1919. Dacă odrasla ei, Carol al II-lea, nu ar fi avut din 1918 o imagine aşa de proastă, regina noastră ar fi fost mai mult decât „soacra Balcanilor”. Dar, de..., copiii nu fac niciodată ceea ce li se spune să facă, vor face întotdeauna ceea ce fac părinţii lor.

– Ce ar trebui făcut în memoria Reginei Maria şi nu s-a făcut încă în România?

– Personalitatea Reginei Maria ne-a lipsit în pandemie, s-a văzut limpede, cred că au văzut acest lucru şi cei care au considerat că a fost prea mult elogiată în anii Centenarului 2018-2020. Trebuie continuată traducerea şi publicarea Însemnărilor zilnice, deşi orice traducere, în ziua de azi când domină dictatorial limba engleză, înseamnă să o înmormântăm a doua oară...

– O viaţă a lui Carol I în epoca sa, aşa cum nu aş fi ştiut să scriu în anii 2000..., o carte despre formarea mea intelectuală şi alte ediţii de documente şi traduceri despre istoria celui de-Al Doilea Război Mondial şi nu numai...